În mulțime

Gustul tristeții îmi pătrundea prin toți porii până în străfundurile ființei mele. Mă inhibam în mulțimea forfotitoare și mă uitam adâncită de gânduri la cei ce treceau. Descopăr mereu mulțimi de oameni aduși de spate, împovărați de gânduri și nevoi. Încerc să mă strecor printre ele. Pasaje din vieți, momente cruciale, timp pierdut, amintiri. Lumea de mult nu mai e așa cum am visat-o eu, adeptă a purității și a iubirii. Iubirea de tot ce mă înconjoară mă încape ca o mănușă. Păcat ca în zilele acestea s-a pierdut din sinceritate. Sinceritatea e o primă condiție a dragostei. Încerci să-i faci pe ceilalți să înțeleagă, dar uneori nu e decât o luptă cu morile de vânt. Nu mai există sensibilitate, curtoazie, tandrețe. Lumea forfotește în banal. Asta e de fapt adevărata față a singurătății. Dispar metaforele, oamenii în loc să aleagă, culeg ce nu au avut și le trebuie aparent. Duritate, inflexibilitate, fără sentimente. Iubirea nu există  decât în foarte puține cazuri. Nu mai e decât aceeași oră exactă peste tot. Omul în lupta cu timpul. Stau pe gânduri și mă las cotropită de mulțimea care trece pe lângă mine. Aud pe cineva strigându-mă dar nu deslușesc pe nimeni. Orașul e alb, mare și plin de o lume care nu știe povestea mea. Și nici nu o interesează. Se petrec atâtea drame încât ceea ce sunt e doar un punct pe boltă, în vârtejul atâtor lucruri petrecute clipă de clipă, între toți oamenii de pe acest pământ. E o zi lungă ce nu se mai termină. Viața toată e doar un capitol al marilor iubiri. Rămâne mulțimea în perpetuă mișcare, multicoloră și gălăgioasă, prin care cu eforturi trec pentru că opune rezistență. Rămân cu gândul că trebuie să-mi găsesc locul cu orice preț. Oameni, genți, o voce care spune "Pardon!", bătrâni albiți de vreme, un copil ce se ține de fusta mamei. Un râu bogat de oameni ce se împrăștie în toate părțile...în timp și în spațiu...