După stelele care licăreau pe boltă bănuiam că va fi o zi senină. Așteptam calmă ivirea zorilor plină de liniște sufletească. De la orizont se ridica o pâclă violacee pierdută într-un roz pal ce se amesteca cu griul verziu al bolții. Răsărit de soare în suflet. Spiritul rămâne scânteia ce luminează trupul neputincios. Lumina lui ne călăuzește. Interiorul trupului e ca o casă în care intră soarele, diminețile și serile, primăverile și toamnele anilor.
Sufletul e cel care găsește calea spre eliberare, e flacăra purificatoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu