Oamenii nu mai au nici o cale, nu îşi mai găsesc rostul. Degeaba vin primăveri, degeaba se aud cântece voioase, frigul le-a intrat prea adânc în oase. Necugetări prea repetate le rumegă auzul. De câte ori aveau dreptate, dar alegeau refuzul cautând alinarea în poveştile ce s-au uitat? Le-a mai rămas o ultimă şansă ca să le stea curată viaţa, doar să creadă neîncetat că viitorul va fi altfel decât ieri. Liniştea e scumpă, degeaba vrem cu înfrigurare să cântăm iubirea, învelind pământul în mii de culori. Ar trebui să se schimbe cu totul omenirea întreagă, fără drept la arme şi la targă, ci doar atenţie pentru liniştea gândirii şi perpetuarea păcii. Spulberată-i ziua gândului, dar vom păşi cu vrerea chiar pe lângă moarte. Oamenii încă nu-s în dispariţie, doar caută liniştea cea clară ce vibrează-n suflet ca o limpede şi blândă lumină a dimineţii ce dă în lături fumurile ceţii. Fără teamă, omul mai departe păşeşte, nedând satisfacţie haosul straniu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu