Și a plecat schelălăind, sărac de duh pe după colț, cu pâinea-n gură, furată lacom, flămând de ani întregi, setos, avid de tot ce n-a avut și a jinduit la alții...
Cum pot să-l umple astea două ape și-n suflet să-l coboare să stea mereu așa în unde învolburate și să ridice flăcări? Înspre cer sunt ape, una verde, plină de nămol mirositor și alta, limpede și clară cum e fiorul stelei strălucind. E o taină a Lui, nu vreau să o dezleg...e absurd, dar cred acum că fantezia s-a-ntrecut pe sine și lacătele s-au rupt. A meșterit divinul așa o combinație și a vrut să o vadă chiar cu ochii lui, ce abur neștiut se poate ridica din eprubeta lui cea transparentă. Era într-un moment de glumă alchimistă. S-a răsucit captivat și l-a creat într-un târziu de noapte către zori și l-a trimis vorbind, șoptind spre străzi în mijlocul atâtor muritori pururea-n nevoi, dar ei s-au trezit până la urmă, văzând că nu era ca fiecare și după ce puseseră în el amare ploi l-au condamnat să cerșească un zâmbet și un gând și-așa să-i treacă încet clipele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu