Mă împresoară muzica şi seara toată devine un suspin. Pe rând dau buzna stele, roiuri, în fântâna sufletului meu. Adopt tăcerea ca un scut. Fuioare largi de semne ale vântului mă înconjoară şi caut un gest de-al tău să mă încălzească, acum când iarna nu mai vrea să plece. Lumina unei lumânări, sfioasă, îmi acoperă cu drag arcada frunţii şi stele reci de lacrimi la colţul ochilor devin smaralde. Îşi freamătă neliniştita mare tot alte valuri pe ţărmul de nisip şi-n umezeala serii plâng pescăruşii speriaţi, ţipete în zbor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu