Desfac coaja de teamă şi braţele calde mă duc spre iubire, lumina mă cheamă. Reîncarnarea melancoliei îşi dezacordează speranţele, ploile depărtează cerul de pământ şi detronata libertate mă urmăreşte revendicându-şi drepturile. Necuprinsul vis al meu în cerc închis se zbate mereu. Fuioarele norilor pe cerul ploios se aşează mereu ca nişte şiruri fumurii la gura morilor de vânt. Rostogolite, morile de vânt ademenitoare ca visele vibrând, încing bătălii în noaptea adâncă cu stele. Luna cu razele blânde încearcă să ma cuprindă şi să mă îndemne să urc pe arca lui Noe îmbrăcată în veşmânt curat de ritual. Din vis ascuns m-am înfruptat, pe drum albastru am semănat bobul dorului nebun din viaţa ce se scurge fum. Aş vrea să cânt acum muzica dorului şi tu să te prelingi, pe geana mea, ca lacrima. Merg pe o latură a sufletului meu în echilibru, încercând să semăn moartea pe-un picior, pe celălalt să-l trec în rai, şuierul vântului ascultând, dar găsesc mereu tristeţea învelită-n alb curat ca o purificare. Fac roţi de zbor în norul meu stelar şi caut răspuns în oglinda de cleştar. Apoi cad uşor cu fruntea-n ceruri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu