Atunci şi acum

Îmi închipuiam cum se văd dealurile şi munţii îmbrăţişaţi de cetini adânci, tremurătoare şi ameţitoare. Poate că râul este acum mai limpede. Sau poate mai liniştit. În apele sale săgetătoare de reci, zbuciumul armurilor nu s-a pierdut. Au mai rămas câteva. Ele sunt roţile cu care s-a ajuns până aici. Roţi pe care orbul de Bogdan sau înţeleptul de Ştefan cu oamenii lor le-au împins, au trecut râurile cotropitoare înăbuşind relele. Bunătatea care le-a rămas în suflete, au aşezat-o în bisericile de pe dealuri ca aurelolă a lumânărilor. Din ea, după ploaia celor 500 de ani mai puţin liniştiţi, ca o rază a crescut bunătatea noastră de acum. Bunătatea ce a apărut din multă credinţă şi linişte a sufletului. Şi aşa pietrele se încălzeau uşor pe munţi. Se încălzea istoria. Pietre puternice, late în spate ca nişte viteji ce-şi apără ţara. Munţii încă mai vorbesc despre ei şi bisericile cusute cu icoane albastre vorbesc despre ei. Oamenii de acum vin sub clopotele ce vibrează, pentru strălucirea şi bunătatea din icoanele de argint şi liniştea din zidurile pline de sfinţii cu aurelolele cioplite rotund.