Călăreţ pe fântână

Şi ea deveni dintr-o dată fântână. Aşa cum stătea întinsă pe pat, pletele se răsuciră cărbune între penele răsfirate din perna sfâşâiată de zvîrcoliri anterioare. Era nemaipomenită aşa goală, perfectă. Murmura exact ca o fântână în devenire ce era. El se opri puţin, metalic şi faţa şi ochii săi miraţi îşi schimbară nuanţele deosebit de subtil în gama roşului. Vru să întindă mâna, căutând un post cu o muzică adecvată, însă când o făcu, dădu de scutul greu cu mai multe rânduri de armură. Vru să se ridice puţin pe partea mai groasă a piciorului ei, dar dădu de crupa lucioasă şi puternică a calului său renumit. Întinse mâinile înspăimântate şi vru să atingă râul părului prăbuşit în albul pufos al pernelor, dar rămase înlemnit. Şi apoi se preschimbară dintr-o dată metalele în lemn, ca o subliniere a înlemnirii lui. Se trezi deasupra unui luciu de apă, clătinat şi putu să desluşească fibra de lemn cum coase la repezeală spaima în cutele de la ochi şi pe pomeţii uscaţi, apoi îi cuprinde muşchii. Era îngenuncheat cu tot cu cal. Avea un cal ascultător, ca aceia din arenele de circ, cai ce fac plecăciuni publicului pentru o bucăţică de zahăr. Îşi aduse aminte că trebuia să se caute în buzunar după un cub strălucitor, dar băgând mâna dădu peste bucăţi de zale ruginite, zornăitoare. Se miră foarte tare cum se schimbară toate, atât de repede şi de deplorabil, dintr-o seară plăcută cu o femeie rară într-o bizară seară medievală, încărcată cu armuri negândit de grele şi un cal cu crupe lucioase şi arcuite de nu puteai sta pe el chiar dacă aveai şa. Vru să înjure cu foc, dar de pe turn se ridicară pe cerul dramatic de zdrenţuit două halebarde. Pesemne că se schimba paza turnului. Din spatele cetăţii, de peste spinările de-un verde ars, venea un vânt violet din pădurea seculară şi încremenită. Nu-i venea să creadă că radioul la care ascultase mai devreme muzică se preschimbase într-un scut pe care nici măcar nu-l putea mişca de la picioarele calului. Trebuia să-l lege de cal şi acest cal care n-are acum o bucăţică de zahăr să-l tragă după el până aiurea. Nu-i venea să creadă nimic din ce se întâmpla. Susurul fântânii limpezi îl îndemnă să se urce pe marginea nu prea înaltă de piatră foarte veche. Dintr-un salt a fost sus. Paza nouă de pe turn, ascunsă între creneluri, râse la început, apoi se întrebă ce caută acel călăreţ încărcat cu armură pe marginea fântânii din parcul cu roze. Înălţimile de piatră se întrebară şi ele, ciocnind între ele bucăţi de piatră paralelipipedică. Până să se dezmeticească, nu-l mai zăriră nici pe călăreţ, nici pe cal. Peste oglinda lucioasă şi limpede tremurară inele fierbinţi, chemând între cutele ce se întindeau spre marginea nu prea înaltă a fântânii, fâşii subţiri din cerul de peste cetate. O halebardă cazu şi se auziră pe scări bocăniturile paşilor grei  ale paznicului. Venea spre fântână, spre adânca fântână. Când ajunse aproape, faţa rotundă de apă era liniştită. Puteai jura că n-a trecut pe aici nici un călăreţ în armuri grele şi nici un cal târând vreun scut greu. Puteai jura. Căzu oftând şi făcându-şi mâinile căuş bău câteva înghiţituri ca să-şi răcorească goana nebună de sus, din turn, până aici. În acest timp cealaltă halebardă rămăsese încremenită şi ameninţătoare în mijlocul răsucit al vântului violet. Cerul se apropie şi mai mult de zidurile cetăţii, Se-nserase de-a binelea. Şi liniştea crescu.