Setea

Nemărginirea se întindea până departe și din când în când se mai oprea ciudat și brusc. Destinul îl mâna din urmă până la final și ofta, făcând iar câțiva pași. În singurătate el creștea câte o idee, alături însă cu inima și dorul și le încolțea ca pe un câmp de flori stropit de ploaia binefăcătoare. Când se oprea, căuta cu ochii în jur ca să-și astâmpere setea obsedantă. Dar nu era chip și arșița îl dobora, nici umbră nu găsea, nici fir de apă pe poteca aridă ce o călca rănindu-și talpa. Cu buza ca o rană, șoptea o rugăciune către El, știind că îl va ajuta. Porni iarăși la drum cu o ultimă sforțare. Fusese toată viața un smerit și în ceasurile grele se ruga nedându-se bătut. Spera curând să se ivească-n zare un bob de rouă transparent ce-i va alina durerea. Pe drum trecea rănit de sete, putere căutând către final.