Adulmecându-ţi urmele pe plajă am simţit cum mă cufund în mare şi algele sărate mă îmbrăcau. Picioarele au răscolit nisipurile şi din alge s-au ridicat instrumente de dor, chemări, ce ridicau un cântec ca un albatros speriat de furtună către casa noastră de scoici. Ecoul răsturna cântece fără puncte de sprijin şi nisipurile se mişcau tumultoase tulburând apele sufletului. Pleci plutind peste ape şi mă laşi tremurând ca o frunză în echilibrul senin. Marea din sufletul meu stă jumatate ascunsă de un val albastru şi urmele tale reclădesc iubirea prin foşnetul mării. Deasupra plouă mărunt cu pescăruşi şi umerii mei de valuri şi nisip se mişcă uşor. Mă prăbuşesc ca într-o noapte fără vise în valurile tale fierbinţi şi născocesc cântece-suspine. Gândul se întoarce ca o umbră uşoară către valurile îmbălsămate de alge şi scoici. Număr clipe, jumătăţi de secundă şi adulmec zarea. Ai plecat tot uitându-te în urmă şi eu acum n-am unde mă întoarce. Te chem pentru ultima oară, târziu în noapte şi n-o să te mai strige de-acum păsările sufletului meu. Poate doar frunzele fără rost ale parcului părăsit. Marea îmi fură călcâiul şi foşnetul ei îmi face somnul abrupt. Mă răsucesc spre seară, jumătate în umbră, o umbră uşoară care aşteaptă întorcerea în timp. Te caut şi nu te mai găsesc. Poate nu ai existat niciodată! La urma visului aflu că marea nu mai există decât în sufletul meu învăluit de nesomn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu