Pământ al tuturor

Pământ al tuturor, pe vremuri apărat de sânge voievodal, din timp în timp, când clopotele sfinte adunau din văi şi lunci şi munţi înalţi voinicii ce îşi lăsau coasa pe câmp şi paharul cu vin roşu pe masă ca o candelă ce ardea cu fitil sfânt, ai ştiut întotdeauna să aduni ce a fost mai bun. Cămaşa ţi-ai purtat-o ca pe un steag al naşterii şi al morţii şi ai răsucit săgeţile din arcuri spre zări ce ard. Cei înţelepţi de vor mai avea cuvinte în zilele de azi, vor scrie pentru tine doar lucruri sfinte.
Ciocârliile cu al lor tril vor da semnul întoarcerii la masă. Focul din vatra milenară încă mai mocneşte, e coloana strămoşilor, purpură ademenitoare din mantia voievozilor. Cel ce vorbeşte acum îşi duce mâna la rană. O bucată tremurătoare de stea îi licăreşte în ochi şi apoi adună din priviri pe cei din urmă. Aşa alungă ameninţarea care pluteşte cutremurând copacii...ca să rămânem numai NOI. În ţara asta de lumină, din marea cea mare şi până în munţii înalţi, plini de păsări cântătoare, de oameni sfinţi de har, va mirosi  a brazi bogaţi, a dragoste şi tihnă. În seara sfântă va creşte iarba la răspântii de drum de aur. Anotimpurile se vor succede curat şi peste timp se vor aduna muzici multicolore pentru un veac de soare şi lumini.