Cântec de nisip

Răsfir cu degetele un cântec şi cântecul se ridică uşor în instrument de dor. E iarnă, anotimp plin de remuşcări şi cântece triste, ce răstoarnă apele sufletului. Un foc însă, mai există şi sparge umbrele din gânduri. Încep să desenez, undeva pe nisipul sufletului meu, un val de mare ce vine şi pleacă sau doar vine, îmbrăcat în alge şi scoici albe. Apoi desenez o fărâmă de viaţă, o pasăre rănită.
Şi mai desenez munţi şi cer senin într-un alt colţ de suflet. Şi anotimpuri. O toamnă roşie, bogată în fructe, din care muşti cu sete. O vară,cu ţărm de mare şi albatroşi ce ne caută. În alt colţ  desenez noaptea cu mantia ei înstelată şi fereastra ta galbenă de aşteptare.
Îţi tai apoi, o felie de suflet ca să o rumegi câte puţin în singurătate.
Pe geamul aburit al sufletului tău cade roua tremurândă a tristeţii.
De ce nu te-ntorci să-mi dai o privire?
Zâmbetul tău mi-ar răscoli nisipul sărat şi mişcător.
Un cântec a fost de ajuns să-mi surpe malul.