şi mi se despoaie fleici de carne din trupul obosit şi opărit de întrebări.
Mă-ntorc şi inofensivă caut răspuns.
De ce mă mai numesc eu OM?
Din ce resurse mă ridic mereu?
Mă hrănesc apoi cu seva celor unşi cu mir din cetină de brad şi fag.
Ştiu că El mă ajută mereu şi că a ridicat, când eram fericită, un arc de flori deasupra mea. Luna blândă îmi lingea rănile şi soarele le vindeca pe-atunci...
Şi totuşi ce dor mi-apasă sufletul?
Ce întrebări înham ca bidiviu spre creste şi spre zări? De ce soarele mă inundă alături doar cu ceru-n asfinţit?
Cobor mereu pe partea nopţii albe şi la zenit păsări poartă-n cioc ramuri subţiri de pace.
Ce dor mi-apasă sufletul pribeag şi mă îmbrăţişează mereu?
Aduc cu mine un soare în infinit şi mă găsesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu