Un clipocit de izvor se auzea alături şi am crezut că-s lacrimile d'ale tale ce implorau reîntoarcerea, dar la izvor, încet, au poposit dulci căprioare şi un cerb bătrân. Şi noi.
Demult, când adăpai calul la izvor mă îndreptam spre tine încetişor ca să nu-l sperii şi te-am mângâiat. Din trupul tău, dulci aburi se ridicau şi chipul ţi-am văzut în oglinda adâncă - blândeţea lui mă urmăreşte încă.
Păcat că n-ai crezut c-aş fi putut s-aduc a doua oară lumina de pe cer...
Am fi luminat odaia, şi seara, am fi povestit prin câte am trecut.
În zori de zi când mă trezesc, eu mă albesc ca ziua lângă tine, mi-adap privirea cu fântâna adâncă din ochii tăi ce mângâie.
Ziua mă cheamă şi lumea-n jur la fel, iar pădurea-naltă ca o orgă ridică fum.
Te caut în oglinda apei dar nu văd nimic. E tulbure.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu