De ce-ți pierzi vremea să mă cauți când știi că locul meu e lângă tine? Mai plec din când în când, e doar călătoria mea de redescoperire când inima-mi caută adevărul despre destin. Mă opresc din timp în timp, îmi explorez spațiul inundat de culoare privind cu detașare, căci mă îndurerează timpul și oamenii. Umbre surde în vârtejul infinitului, umili trecători orbiți de patimi, care nu văd cum coboară iarna vieții pe drumurile lor. Preschimb atunci lacrimile în rugăciune, căci am învățat să nu pun piedici sorții. De la lună și stele mi-am însușit tăcerea și glasul singurătății. Ascult tăcerea, cercetez răbdarea. Ochiul inimii străbate această liniște adâncă de miere, vede mişcătoare livezi de suflet după ploaie si urmele fierbinţi ce frământă văile cerului rătăcitoare. Am mâna întinsă prin ferestre deschise, ating orizontul şi ochii-mi murmură un zâmbet pentru ziua de apoi. Între rău şi bine mai aştept o veste... un ultim cuvânt ce să spargă liniştea mormântală. De nimeni nu mi-e frică, numai de sufletul meu rătăcitor. Trece timpul, trece ziua, toate trec... Păşesc și eu, încet, pe lângă gardul viu al vieții. Adie aici o boare de salcâm şi roua sparge lumina strălucitoare a dimineții, deşirând ghirlande multicolore, legănate de triluri de păsări. E soare, sunt şi ape cristaline în inima pulsând lumina trează, un soare alb ce dă roată înseninând bolţile durerii. Păşesc peste praguri. Refac în gând setea mea pentru linişte şi libertate şi simt adesea clipe de îndoială. Oprește cuvintele pe care nu vreau să le ascult! Știu, mă joc și eu uneori cu cuvintele, mi se încețoșează privirea și imagini neclare dansează în jur, dar învăț în fiecare zi să nu mai privesc înapoi. Sunt născută din lacrimi și simfonii de dragoste. Îmi refac amarul cu verdele din iarbă şi ascult plânsul unei chitări în noapte. Zorii mă găsesc căutând, căutându-te, și-atunci te strig ca să-mi aşezi săruturi încete pe tremurul pleoapei. Ades suntem departe unul de altul, dar ne leagă atâtea amintiri încât nu mai e loc de ploi. Rămâne doar bucuria soarelui ce spre dimineaţă ne va chema lângă fereastră și tu-mi vei duce mâna peste umeri, ne vom apropia încet și vom respira aerul perfect al unei zile noi, strălucitor izvor de împliniri, unde la mijloc vom ține tăcut un tainic sărut. Rămân cu ce am, tu rămâi cu lumea ta? Ce vrei, asta ne e viața...Un cânt de chitară albastră şi un suflet de poet. Aș vrea să avem puterea să schimbăm din strune, un scârţâit în calde taine dulci, înălţătoare, în cântec nepământean. Și să iubim, să creştem grădini de flori gingaşe, și-apoi să urcăm timpul treaptă cu treaptă. Rămâi aici, locul e mai cald şi ochii mari îţi ard, păcat că nu-nțelegi cum strecori lumină prin pleoapele închise. Sărutul ne susţine. Ai vrea din nou cerul albastru? Ai vrea să ne iubim pe îndelete? Chiar vrei să ne desprindem azi de vis? Un vis e viața toată, te rog, zâmbește visului etern. Tare aş fi vrut să scriem împreună ultimele rânduri, dar cuvintele au zburat şi multe pagini vor rămâne albe...
