Rugăciune sub lună

În această lume uluitoare 
un "Te iubesc" șoptit 
are aceeași valoare.

De ce ar fi greu să lăsăm iubirea să topească limitele dintre noi?
Sunt nenumărate feluri de rugăciune, atât de multe feluri de închinare, atâtea moduri de a sărbători și a te bucura. Sunt diferite moduri de-a păstra tăcere și atâtea melodii ce cântă fericirea. Lumea iubește în atâtea forme și comunică-n atâtea stiluri. Sunt atâtea convingeri și tradiții... Și natura e altfel de fiecare dată, norii își schimbă formele în fiecare secundă, luna e alta în fiecare noapte. Crește lumina lunii în aceste nopți și stelele pulsează mai repede pe boltă chiar de sunt vânturi năprasnice.
Iubirea adevărată e aceeași, prietenia la fel, chiar de sunt multe tipuri de aripi sau înfățișări. Sufletele ce poartă dragoste și pace sunt identice, iar spațiile dintre ele sunt binecuvântate. Mâna întinsă prietenește are ceva sacru, căci în palmă este sufletul. Atingerea unește. Mâinile aduse împreună întăresc o rugăciune. E totul atât de simplu... și atâta pace e în jur.
Mă rog lunii întregi ca lumea să înțeleagă și să îndrăznească să iubească, e singura cale de-mplinire. E atâta frumusețe dincolo de limite și limitări. Uluitoare frumusețe e în diversitate, în lumea de dincolo de cunoaștere. În fiecare inimă deschisă e loc pentru toate, pentru totdeauna. Mă rog pentru tot ce este, mă rog să nu mai fie greu să fim la fel. Mă rog pentru cei ce privesc prin ochii iubirii, pentru cei ce au inimi pline de liniște, pentru cei ce șoptesc rugăciuni cu speranță, pentru cei ce-și doresc o atingere prietenească. Viața să le fie frumoasă și liniștită, plină de iubire!


Vladimir Kush - Candle 
oil on canvas  14" x 16"

Liberă

 Azi sunt liberă,
mă simt pe partea de sus a lumii,
am în plus doar fericirea...
Am închis în cerc visele,
împlinindu-le, deasupra iertării
și în catedrala sufletului
cântă orga cuvintelor de demult.
Clepsidra și-a oprit curgerea,
nisipul s-a așternut între lumi.
Nu mai vreau să măsor clipa,
lumina mă îmbrățișează
cu dragoste de mamă.
Mi-am întins aripile mari
conturându-mi zborul
din îmbrățișare în cerul  înalt
și am zâmbit căci suntem veșnici.
Toate sufletele se pierd
în explozii de stele.
E atâta nemărginire în iubire...

Rassouli - Soul's journey
oil on canvas 36" x 36"

Luptătorii pașnici

Știam că o să cadă ninsori și m-am ascuns în suflet, dar tu, lupule alb, n-ai înțeles și m-ai judecat. Nu m-am ascuns de frică, căci știu prea bine cine sunt și frica n-are loc în mine. Am vrut să-ți desenez o ușă în zidul tăcerii mele, însă mi-am amintit că orice pală de vânt poate strica ce-am construit cu greu împreună. Căci suntem împreună, chiar de nu crezi. La miez de noapte ți-am povestit ce timpuri mai avem de străbătut. La miez de zi, am îndreptat gânduri și rugăciuni spre tine, știind că drumul ți-este greu și ce ai de-mplinit la fel. Nu-i simplu exercițiul tăcerii, nu e ușor să înțelegi și să nu spui. Și nu e slăbiciune în toate astea. Curând va fi totul curat și-atunci se va împlini ce e de împlinit. Atunci vom împrăștia cuvinte și fapte. E încă întuneric și răutate în jur, sunt mulți mișei și multă viclenie. Și știi și tu prea bine... Ne-am troienit în gânduri și tot căutăm ieșirea. Punem întrebări ce nasc alte-ntrebări și ne lăsăm copleșiți de răspunsuri și de frământări. Nu este simplu, căci nu e dreaptă calea. Și nu e la îndemână. Lumina din zăpadă ne-aduce sclipiri în suflet și știm că timpul curge, așa cum a fost scris. În orice făptură adoarme visul în iarnă, pentru ca la început de viață nouă să prindă aripi iar. Vor fi minuni pe drumul ce-nvățăm și multe lucruri cunoscute se vor șterge. Ai înțeles acum că visele noastre sunt împlinite înainte de a se-mplini și de-asta nu au rost cuvintele. Căci știm deja ce-i de făcut și pierdem timp reluând și întărind cu spuse ce e deja săpat de daltă veche-n munții noștri albi. Să fie mai puternic cel ce-i curajos, să fie cel ce-i înțelept? Ne legănăm, toți cei ce suntem frați,  în nopțile adânci visele și le păstrăm cu grijă-n gând, ca pe niște stele ce le vom număra mai apoi împreună. Căci cerul e unul. Și e deasupra tuturor.

Timpul meu

Prefă-te inimă în cuc, singur rămas în ceas...
Mă simțeam un cuc rămas în dor de ceas şi de pripas. Timpul fugea, dar mi-a mai dat o secundă din mine. O secundă de tăceri care vorbeau, de drumuri ce le colindasem, de izvoare ce le aşteptam... Secunda m-a învățat că fără vise n-ar culoare, că fericirea este în mine, că nu depind de nimeni, că acasă este numai în sufletul meu. Nu mă mai pierd în mulțime, m-am regăsit și pot să-mi controlez gândurile, să-mi gestionez emoțiile, știind că doar așa fericirea durează. Culori și linii, stele ce străjuiesc drumul îmi fac sufletul senin. Vibrează lacrima bucuriei pe geană, când iubirea împrăștie cuvinte.
Gânduri curate, sentimente profunde,
armonie și soare.

Ochii mamei

Ai ochii adânci şi plini de înţelesuri, mamă,
ca două stele de rouă veşnică.
Puritatea privirii mă încântă
şi îţi iubesc mişcarea înceată.
Vorbele tale susură ca râul de munte,
unde la izvoare mă aplec şi mă închin
singurătăţii şi melancoliei.
Ascultă bătăile inimii mele, deşi tu
le-ai simţit întotdeauna.
Ai vibrat când am vibrat,
te-ai bucurat când m-am bucurat.
Suntem ca două viori
făcute din acelaşi lemn.
Anii albi îi ţin în mâini
şi ţi-i dăruiesc înapoi,
pe rând...


Paolo Frade-Old woman III
oil on canvas 50x60

Privire din turn

În oraş vuieşte omenirea de care mă simt departe... În fiecare dimineaţă, mă cheamă paşii mulţimii şi îi petrec cu privirea din grădina mea suspendată, unde îmi îngrijesc florile pregătite de sărbătoare. Vântul îmi răscolește părul ce șerpuiește într-un du-te-vino amar de tristețe. Se clatină și tufele de trandafiri, demente, cu parfumul lor dulce ce mă invită la nostalgie. Prin livada mea, printre pomi cu trunchiuri de ceară, livada fructelor chinuitoare, se vede scânteind iarba de un verde pătruns de dureri. Mă aplec cu pumnii plini de uscate petale, îmi aleg o floare pentru mai târziu, dincolo de vreme, pentru locul unde răsare soarele și se naște lumina. Strîng și fire de mătase pentru gânduri, căci am simțit că jumătatea din mine, închisă într-un cub, vrea să iasă la margine de inimă, acolo, unde se varsă stropi târzii ai melancoliilor. Când a venit dorul din nopțile adânci,  m-au alintat copacii cu frunzele, vântul și din întuneric visele mi-au adormit pe pleoape. Înlăuntrul meu, păsări cântau muzici liniștitoare și treceau ca niște săgeți de dor și pace. Demult, în noapte, prin tunelul întunericului, am văzut o fereastră singuratică, unde mai  pâlpâia flacăra iubirii. Atunci, din strălucirea lunii, am vrut paharul să mi-l beau, ca o fecioară neîntinată, în aceeaşi lumină perpetuă, cu tinereţe în fiecare gest și am rămas cu inima caldă în mână şi cununa de lauri pe frunte, strălucind în zările albastre. Ieri, din generozitatea clipei, am luat căderile luminii esenţiale şi mi-am împletit o cunună. Azi, în soare, umbrele speranțelor mă înconjoară și clipele curg, sufletul privește în afară cum noaptea moare și lumea viselor se strecoară la orizont de gânduri, printre cuvinte nerostite. Ziua asta mă golește de vise și frigul dimineții îmi penetrează cele mai adânci umbre ale sufletului, umbrele speranței. Ferestrele se zbat în vânt, e lumină şi-i tăcere, iar. Forțe eoliene se dezlănțuie și spulberă petale, răvășind cuvintele triste cu priviri în pământ. Se risipesc toate în zare și se pierd în gânduri încețoșate de amiază. Privesc cum soarele sărută pământul și cad în visare, uitându-mă cum zorii trandafirii vin, măsurând clipă şi gând, aripă şi roză tremurând de rouă pentru fiecare rază, ce parcă mă ţine în şiruri de fire ce nu vor să se deşire. Mă aplec după roza albă şi-o lacrimă-mi alunecă pe obraz. Plâng de fiecare dată când întârzie raza iubirii.  De dincolo de cer zăresc cum plânge și un nor cu picuri de durere ascunsă, lacrimi ce-mi caută chipul. Păsări albe, mari se topesc în aerul dimineții, într-o trecătoare strălucire, zbor spre infinit.
Cu florile-n gând simt boarea umedă a zorilor. Deschid fereastra larg și las vântul să-mi spulbere visele...

Cale de mijloc

Să fim la mijloc e ultima cale? Balansăm între realitate și vis, între otravă și elixir. Purtăm o vină care nu-i a noastră, neînțelegând că floarea de lotus învinge noroiul pentru că se hrănește cu el. Ne refugiem în peșteri, ne reprimăm sentimente și nu vedem că singura libertate apare din înțelegere.  Dorim să avem o viață curată, în sensul cel mai pur, fără să știm adevăratul înțeles al purității. Adunăm zile, ani, în speranța că ne vor aduce înțelepciune și viață liniștită, și uităm să trăim bucuria unei clipe. Dependenți de putere ne deplasăm în toate direcțiile, fără sa ținem cont de candela ce străjuiește drumul drept. Ne lăsăm cotropiți de griji și ne sinucidem cu obsesii pentru că nu ne-am făcut din viață prieten bun.Viața e atât de simplă și extraordinar de frumoasă, e plină de mister și comori, e cheia de la Poarta divinității. Alegem să rămânem în prag, să nu trecem dincolo în castelul fermecat. Acolo zburdă bucuriile mărunte, sentimentele curate. Acolo, pentru vise, limita e cerul. Dar noi încă dezgropăm în prag dureri, furii, frici, singurătăți. Cu greu descoperim că nu ne sunt dușmani, ci sunt doar pașii ce ne arată cum să găsim propria lumină. Ultimul dintre paznici, paznicul porții timpului, nu ne îngăduie să intrăm nici acum, nici mai târziu, ci în clipa în care trebuie. Atunci când sufletul nu va mai fi îngenuncheat de delir născocit din ură și uitare și se va ridica în picioare cântând, plin de picături de inimă simplă. Încercati și cântați prieteni fără să vă împiedicați de prepozitii fabricate, întindeți o mână, fără să se știe a cui e, și faceți legături pentru stele. Se umple viața cu cântec, viața toată e un cântec, hai să cântăm, poate reușim așa veșnic să trăim! Trece viaţa, nu veți simți lumina ecourilor de cântec decât târziu, când păsări negre, grele aripi vor fâlfâi prin noaptea adâncă... Când veți putea în linişte să legănați visele-n stele? Va trece vreme multă până când din depărtări se vor ivi lumini. Degeaba așteptați în prag. Bat clopotele rar, adânc, în fruntea zilei. Treceți peste limbile de pământ spre ziua când discul solar îşi va roti razele orbitoare, șoptind un cuvânt pentru ziua dintâi. Ziua în care veți învăța că numai iubirea ne transformă. Ziua în care veți învăța că nu noi decidem ce e greșit. E simplu! Vom folosi atunci aceleași cuvinte cu înțelesuri diferite. Nimic nu se opune iubirii fără limite. Nici cerul nu va mai fi limita căci vom fi ploi de inimi simple sau stele ce vor revărsa lumină. De multe ori am uitat, de multe ori ne-am amintit că nu există cale de mijoc. Ne naștem murind, într-o lume ce-n fiecare clipă e nouă, căci nimic nu va fi la fel niciodată. Continuăm să trăim în felul acesta trist sau facem primul pas pe lutul plin cu zori? Ce este mai frumos pe acest pământ decât iubirea? Ura nu folosește la nimic... Zilele se duc, speranţele sunt tot mai puţine... Nu toți vom înțelege că viaţa-i mult mai simplă şi uşor de conceput. Ascultați-vă inimile, căci ele știu secretele zilelor și nopților. Adevărul e săpat în liniștea fiecăruia dintre noi! E atât de simplu să înalți din suflet flori de cicoare, albastre flori ale inimii care bate și pulsează zbor și cânt de pasăre măiastră.