Cale de mijloc

Să fim la mijloc e ultima cale? Balansăm între realitate și vis, între otravă și elixir. Purtăm o vină care nu-i a noastră, neînțelegând că floarea de lotus învinge noroiul pentru că se hrănește cu el. Ne refugiem în peșteri, ne reprimăm sentimente și nu vedem că singura libertate apare din înțelegere.  Dorim să avem o viață curată, în sensul cel mai pur, fără să știm adevăratul înțeles al purității. Adunăm zile, ani, în speranța că ne vor aduce înțelepciune și viață liniștită, și uităm să trăim bucuria unei clipe. Dependenți de putere ne deplasăm în toate direcțiile, fără sa ținem cont de candela ce străjuiește drumul drept. Ne lăsăm cotropiți de griji și ne sinucidem cu obsesii pentru că nu ne-am făcut din viață prieten bun.Viața e atât de simplă și extraordinar de frumoasă, e plină de mister și comori, e cheia de la Poarta divinității. Alegem să rămânem în prag, să nu trecem dincolo în castelul fermecat. Acolo zburdă bucuriile mărunte, sentimentele curate. Acolo, pentru vise, limita e cerul. Dar noi încă dezgropăm în prag dureri, furii, frici, singurătăți. Cu greu descoperim că nu ne sunt dușmani, ci sunt doar pașii ce ne arată cum să găsim propria lumină. Ultimul dintre paznici, paznicul porții timpului, nu ne îngăduie să intrăm nici acum, nici mai târziu, ci în clipa în care trebuie. Atunci când sufletul nu va mai fi îngenuncheat de delir născocit din ură și uitare și se va ridica în picioare cântând, plin de picături de inimă simplă. Încercati și cântați prieteni fără să vă împiedicați de prepozitii fabricate, întindeți o mână, fără să se știe a cui e, și faceți legături pentru stele. Se umple viața cu cântec, viața toată e un cântec, hai să cântăm, poate reușim așa veșnic să trăim! Trece viaţa, nu veți simți lumina ecourilor de cântec decât târziu, când păsări negre, grele aripi vor fâlfâi prin noaptea adâncă... Când veți putea în linişte să legănați visele-n stele? Va trece vreme multă până când din depărtări se vor ivi lumini. Degeaba așteptați în prag. Bat clopotele rar, adânc, în fruntea zilei. Treceți peste limbile de pământ spre ziua când discul solar îşi va roti razele orbitoare, șoptind un cuvânt pentru ziua dintâi. Ziua în care veți învăța că numai iubirea ne transformă. Ziua în care veți învăța că nu noi decidem ce e greșit. E simplu! Vom folosi atunci aceleași cuvinte cu înțelesuri diferite. Nimic nu se opune iubirii fără limite. Nici cerul nu va mai fi limita căci vom fi ploi de inimi simple sau stele ce vor revărsa lumină. De multe ori am uitat, de multe ori ne-am amintit că nu există cale de mijoc. Ne naștem murind, într-o lume ce-n fiecare clipă e nouă, căci nimic nu va fi la fel niciodată. Continuăm să trăim în felul acesta trist sau facem primul pas pe lutul plin cu zori? Ce este mai frumos pe acest pământ decât iubirea? Ura nu folosește la nimic... Zilele se duc, speranţele sunt tot mai puţine... Nu toți vom înțelege că viaţa-i mult mai simplă şi uşor de conceput. Ascultați-vă inimile, căci ele știu secretele zilelor și nopților. Adevărul e săpat în liniștea fiecăruia dintre noi! E atât de simplu să înalți din suflet flori de cicoare, albastre flori ale inimii care bate și pulsează zbor și cânt de pasăre măiastră.