În fiecare dimineaţă, mă cheamă paşii mulţimii şi îi petrec cu privirea din grădina mea suspendată, unde îmi îngrijesc florile pregătite de sărbătoare. Vântul îmi răscolește părul ce șerpuiește într-un du-te-vino amar de tristețe. Se clatină și tufele de trandafiri, demente, cu parfumul lor dulce ce mă invită la nostalgie. Prin livada mea, printre pomi cu trunchiuri de ceară, livada fructelor chinuitoare, se vede scânteind iarba de un verde pătruns de dureri. Mă aplec cu pumnii plini de uscate petale, îmi aleg o floare pentru mai târziu, dincolo de vreme, pentru locul unde răsare soarele și se naște lumina. Strîng
și fire de mătase pentru gânduri, căci am simțit că jumătatea din mine,
închisă într-un cub, vrea să iasă la margine de inimă, acolo, unde se
varsă stropi târzii ai melancoliilor. Când a venit dorul din nopțile
adânci, m-au alintat copacii cu frunzele, vântul și din întuneric
visele mi-au adormit pe pleoape. Înlăuntrul meu, păsări cântau muzici
liniștitoare și treceau ca niște săgeți de dor și pace. Demult, în
noapte, prin tunelul întunericului, am văzut o fereastră singuratică,
unde mai pâlpâia flacăra iubirii. Atunci, din strălucirea lunii, am
vrut paharul să mi-l beau, ca o fecioară neîntinată, în aceeaşi lumină
perpetuă, cu tinereţe în fiecare gest și am rămas cu inima caldă în mână
şi cununa de lauri pe frunte, strălucind în zările albastre. Ieri, din generozitatea
clipei, am luat căderile luminii esenţiale şi mi-am împletit o cunună.
Azi, în soare, umbrele speranțelor mă înconjoară și clipele curg,
sufletul privește în afară cum noaptea moare și
lumea viselor se strecoară la orizont de gânduri, printre cuvinte
nerostite. Ziua asta mă golește de vise și frigul dimineții îmi penetrează cele mai
adânci umbre ale sufletului, umbrele speranței. Ferestrele se zbat în
vânt, e lumină şi-i tăcere, iar. Forțe eoliene se dezlănțuie și spulberă
petale, răvășind cuvintele triste cu priviri în pământ. Se risipesc
toate în zare și se pierd în gânduri încețoșate de amiază. Privesc cum soarele sărută pământul și cad în visare,
uitându-mă cum zorii trandafirii vin, măsurând clipă şi gând, aripă şi
roză tremurând de rouă pentru fiecare rază, ce parcă mă ţine în şiruri
de fire ce nu vor să se deşire. Mă aplec după roza albă şi-o lacrimă-mi alunecă pe obraz. Plâng
de fiecare dată când întârzie raza iubirii. De dincolo de cer zăresc cum plânge și un nor cu picuri de durere ascunsă, lacrimi ce-mi caută chipul. Păsări albe, mari se topesc în aerul dimineții, într-o trecătoare strălucire, zbor spre infinit. Cu florile-n gând simt boarea umedă a zorilor. Deschid fereastra larg și las vântul să-mi spulbere visele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu