Noroi și stele

Au trecut ierni, au trecut veri, au trecut ape și au trecut gânduri. S-au prăbușit de pe stânci abrupte izvoarele în murmur. Fructe multe au murit necoapte sub cer, plângându-și verdele pierdut prea crud printre coroanele copacilor tăcuți. Greu și obosit îi era sufletul printre acești copaci. Mai trimitea în sus, în tăcere, câte un gând uneori, dar tot se simțea, în pădure, fără adăpost și nesigură. Era multă vreme de când tălpile i se înecaseră în noroiul lumii. Și-a suspendat atunci inima într-o peșteră și acolo făcea foc mereu. Era singurul loc ce-i mai dădea o senzație de dulce. Lumina lui binecuvântată îi punea sângele în mișcare și așa își simțea corpul vibrând. În rest, totul i se părea de neînțeles. Zorii o prindeau lipsită de bucurie și pe măsură ce zilele treceau, focul strălucea pe jumătate stins și întunericul căpăta forme și prindea putere, încercând să-i spânzure bătăile inimii. Toate mângâierile îi erau dureri și îndoieli acum.
Degeaba învățase de la luna plină că drumu-i drept și străjuit de stele. Îl acoperea în fiecare noapte cu râuri adânci de lacrimi. Degeaba se privea în oglinda apelor, nu mai vedea strălucirea aștrilor în părul său negru și nici albul de sidef al pielii sale. Nu mai știa de-i om sau nu...
Era ceva neobișnuit în ochii ei, sufletul nu mai putea fi descifrat. Exprimau lucruri care nu putea fi spuse cu cuvinte simple, căci atinsese cu privirea ceea ce nu trebuia să se întâmple. Suferise prea mult fără să cârtească.
...

Herman Smorenburg -The gift
oil on wood 107 X 75cm