Cel singur

Când noaptea mângâie obrazul zilei, apare el la granița transparentă a poveștii. Se ascunde deseori în codrii din Muntele durerii când umbrele cresc, dar credința păstrată în suflet, puterea iubirii și forța iertării îl îndeamnă să se-ntoarcă la altar. Ochii, torțe arzând, sparg barierele trecutului, sfredelesc rosturi și calea se deschide, crescând din întuneric. Pășește atent printre gânduri așternute pe jos și izvoare argintii de lacrimi, pe miez de cuvinte, dar nimic nu-l oprește din drum. Singur și trist, duce amărăciunea lumii pe umeri cu sufletul îngenuncheat de neputință. E cel ce ne ajută să simțim iubirea și bucuria vieții fără vină, ne deschide ochii și ne face să uităm de provocări sau dificultăți, de suișuri și coborâșuri. Răspândește lumină în jur și inspirație, căci o cheamă mereu, cu disperare. Ne ridică mai sus de limitările ce le credeam puternice închisori și ne eliberează. De unul singur, e dificil să alegi între ceea ce este bun și ce e drept.

...