Spiritul muntelui

De multe ori visa cu ochii deschiși. De multe ori închidea ochii, invocând protecția luminii și a iubirii. Îl primea atunci în brațele sale îngerul, cu căldură, și porneau în zbor spre nori. Era liniște în sufletul lui și o flacără albastră strălucea din ce în ce mai tare. Candela iubirii ce o purta mereu îl făcea să lase gândurile deoparte. Se simțea binecuvântat, căci reușea ades să atingă cerul. Și știa că rugăciunile, strigăte sau șoapte, îi erau mereu auzite. Am venit împreună, a fost o vreme când ne-am privit în ochi și ne-am ținut mâinile, făcând tot ceea ce a fost nevoie. Darul l-am primit atunci, de ce acum nu mulțumim? De ce mai punem întrebări când nu ascultăm răspunsul? De ce nu ne eliberăm spațiul interior și nu ne vindecăm de suferință? De ce nu ne amintim și umerii poartă poveri de singurătate? De ce nu găsim pacea?
Pentru că ai uitat să-ți păstrezi inima deschisă, spuse îngerul, și gândul și experiența ți-au fost luptă și victorie. Pentru că ai uitat ce ți-am spus în noaptea aceea dintâi. Totul se poate întâmpla ca o clipire de ochi, în cele mai neobișnuite împrejurări. Doar lasă-ți inima deschisă! Va fi curând pace și înăuntru și afară... Spiritul muntelui s-a trezit.  

Sabia și scutul îngerului prinseseră strălucire și lupul alb își văzu chipul într-un mod în care nu o mai făcuse până acum. În plin război văzu pacea. Nu era singur, lângă el o haită de argint stătea în așteptare. Se scufundă în inimă și regăsi credința pierdută pe alte tărâmuri. Fiecare privire nouă îi aducea schimbare și devenea tot mai conștient de efectele pe care le avea haosul din jur, fiindcă reușea să recunoască foarte repede semnele toate. Legământul nu putea fi încălcat, chiar dacă venea puhoi de întrebări fără răspuns în cale. Timpul nu făcea decât să cântărească binele și răul din mlaștina dualității tuturor. Dar era la sfârșit deja... mai era puțin timp pentru toate.

                                                                       ***

Veniseră la începuturi împreună ca suflete-pereche, ca suflete-prietene, ca familii de suflete, ca să creeze și să-mpartă iubirea. Aleseseră să călătorească împreună până la sfârșit, prin suferință, prin tristețe, prin vindecare și bucurie. Prieteni vizibili și invizibili, căci timpurile le schimbau forma, ajungeau în același loc binecuvântat, chiar dacă își vorbeau sau nu-și vorbeau de loc.  Puteri nebănuite acționau prin ei și astfel susțineau viața în toate formele ei, protejând-o în orice moment, la toate nivelurile. Erau iubiți și radiau iubire, vibrând în culorile curcubeului. Mulți se speriau în prezența lor, cuprinși de îndoieli și îi priveau războinic, dar ei își continuau senini drumul. Și acum venise timpul să fie împreună și să împrăștie vești înăuntru și afară. Vești despre pace și război în timpul iubirii ce începuse. Și lor le erau cunoscute pentru că erau cei ce ieșiseră primii în întâmpinare, recunoscând puterea de sus și jos, ca într-o oglindă. Păstraseră cu sfințenie semințe de stea într-un vas de pace ascuns în munte, și-n ultimile zile văzură cu ochiul minții cum acestea împrăștiau raze în jur din ce în ce mai tare. Venise clipa-n care toți erau chemați la adunare în mijlocul lumilor, la poarta fără cheie. Era locul unde fuseseră pe rând, din timp în timp, dar niciodată împreună. Vreme în urmă își împărtășiseră visele ce acum erau realitate în curs de desfășurare.  Era ziua cea grea, noaptea cea neagră, în care liniștea nu-și mai găsea loc sigur pentru odihnă. Semnele războiului nevăzut se arătaseră de mult, dar acum erau prea aproape, ca o suflare înghețată-n ceafă. Păstrătorii pământului nu mai puteau lucra fără flacăra adevărului și a păcii. Florile speranței înghețaseră și mugurii păreau de piatră. Îi chemară atunci mai aproape. Era dificilă venirea prin ghețurile de frică ce acoperiseră tot, dar nu aveau motive să nu o poată face. Doar cuceriseră furtuni și taine vechi în drumurile lor în nopți târzii. Ascultaseră melodia cerului și știau că împreună vor merge în continuare spre lucruri neîncepute și vremuri necondiționate de cuvinte.
 Se aliniau ușor, pe rând, urmând destinul. Se deschideau de o parte și de alta inimi, primind cu bucurie darul păcii adus de rugăciuni străvechi. Mulți nu știau ce știau ei, dar ascultau într-o uniune sacră până la marginile lumii.
  Voi merge iar, am de gând să merg din nou, chiar dacă nu voi fi niciodată iubit de ajuns, își spuse lupul alb atunci. Căci mergem, învățăm și împărtășim împreună fără teamă de nefericire. Nu suntem singuri niciodată, nu, nu sunt singur. Nu voi mai pierde încă o zi.

 ......

Adrian Chesterman - Spirit of the mountain