Singurătatea îi este prieten vechi, parte din viață, obicei. Demult s-a ascuns departe de zgomot și violență, departe de bârfă și conflicte în peștera muntelui cel mai înalt, aproape de vârful ce are alături doar norii. Stă aici liniștit, sperând că într-o zi o să-și recapete încrederea în oameni. Inima sa așteaptă clipa în care va veni vindecarea corpului și minții lor, clipa în care vor simți iar gustul vieții în trezie. S-a golit de sentimente și nu mai vrea să se trezească din vis până când nu se va-mplini minunea aceasta pe pământ. Îl mușcă uneori praful uitării și suferă când îl cuprinde murdăria gândurilor ce-i zdrobește inima. Când toate se vor potoli, va vedea iar răsăritul soarelui și razele îl vor purta pe brațe calmându-i durerile vechi. Peștera scăldată în soare cald își va deschide pereții ferecați și prin porți noi vor intra îngeri ce-i vor atinge fața cu moliciunea aripilor. Vor face iar foc mare ca odinioară în mijloc și căldura-i va invada sufletul. Vor șopti cuvinte neînțelese ce îi vor răsfăța auzul și se va abandona iubirii lor fără să gândească. Acesta e visul ce-l vrea realitate, un vis minunat ce e aproape. Dar inima încă i se strânge de așteptare și lacrimile se întorc de durere reapărută din nou. Nu le mai poate opri. E prea multă tristețe strânsă în ochii săi...***
Credea că pacea vine atunci când doarme și nu va mai suferi, de-asta iubea noaptea, mai mult decât ziua. Știa că se moare din lipsa dragostei și a blândeții... Noaptea dulce îi aducea vise de iubire cu luna plină. Se întâlneau în fiecare vis, jurându-și iubire pe viață. Era iubita-i diafană ce îi ducea sufletul în zbor spre cer mereu, purtându-l pe covorul magic al celor o mie și una de nopți, dincolo de întunericul nopții și mai aproape de licărirea stelelor. Dar când se uneau în magic sărut, el se-ntorcea deodată în lumea sa fără cuvinte din peșteră, cu sufletul aprins ca un vulcan. Atunci se simțea gol și inutil și își încolăcea trupul, încercând să prindă secundele pierdute. Nu mai voia acest final de vis ce se repeta mereu și îi aducea o oboseală greu de suportat. Încerca cu disperare să-și stăpânească lacrimile și durerea inimii. Stătea nemișcat, lăsând gândurile să umble.
Și noaptea venea încet...
...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu