Păstrez în mine, ca într-un altar, incandescența privirii tale de dincolo de depărtare și misterul tăcerii în neasemuita ei lumină. Nu știu de unde și când gândul meu s-a aliat gândului tău și parcă de atunci vânturile s-au oprit, apele s-au retras în matca lor și cerul a zâmbit brusc cu o scânteiere de lumină. Există în toată ființa mea un tremur continuu, o pulsație necunoscută, ca un adaos la ceea ce a fost. În mâini țin încă fluierul la care ți-am cântat demult și ecoul cântecului răsună și acum în inimă, prelung. Strigătul a devenit șoaptă lângă umărul tău. Nu ne mai doare asprimea cuvântului rostit în singurătate și nu mai arde zâmbetul schițat în colțul gurii, semn al resemnării și înfrângerii. Nopțile sunt zile acum, zilele sunt clipe continue, vibrații necontenite ale umbrelor de gând și cuvânt. Ne-a cuprins credința vie și nesupusa voință a unui sentiment ce nu se vrea niciodată îngenuncheat. Zburăm învăluindu-ne, ne destăinuim păsărilor albe ce zboară neobosite deasupra valurilor prietene, care tot vin și pleacă murmurând aceeași melodie. Ne dezvăluim lupilor albi din pădurea visului ce ne-au chemat mereu ispitindu-ne. Ochii s-au umplut de lumină și strălucirea ei transformă clipa în diamant. E atâta soare în jurul nostru și atâta iubire! Atâta lumină!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu