Liniște

 

Întotdeauna lupta îți aprinde obrajii și simțurile. Te simți învins, când de fapt ești învingător și crezi că ai câștigat, când de fapt ai pierdut. Ești în același timp stăpân și sclav, gând și faptă, cântec și bocet, speranță și certitudine, lumină și întuneric...
Mâinile mele, ca niște frunze palide în toamnă, pândesc ivirea zorilor și primăvara visului. Tremurătoare și stângace, adună clipele în căușul lor și se opresc dintr-o dată ca lovite de furtună. Inima rostește în șoaptă o chemare ca o durere continuă.
Cine oare n-a simțit că-și dorește, mai presus de tot și toate, o iubire nebună, pătimașă și absolută? Cine n-a crezut, pentru o clipă, într-o pasiune dezlănțuită și n-a inventat pentru suflet un sentiment fără moarte? Cine nu cunoaște durerea adâncului și tremurul nestăvilit al gândului, zborul neprefăcut al dorinței și lacrima uscată sub gene? Cine nu cunoaște mâna întinsă a deznădejde spre cer, sărutul născut din sărut, inocența trupului arzând de dorință?
Noaptea, abis născut din speranțe, ți-o dăruiesc ție, dincolo de lumină și întuneric, dincolo de viață și de moarte, dincolo de trecut și viitor. Cuvintele, șoapte adormite ce s-au trezit mirate, pătrund până la rădăcina sufletului. Undeva, lângă mine, timpul își reglează nisipul și tace....trecând. Mă-nvăluie albastrul nopții și al tău.