Venus mi-e coroană de spini și lumina-i argintie pârtie și potecă urcând. Neobosiți pașii mei îți mângâie gândurile ascunse și alunec prin noapte suspinând, cu trupul tremurând ușor ca o frunză în bătaia vântului. Cu fiecare pas o muzică liniștită îmi înflorește în gând și aripi îmi cresc de fericirea apropierii. Orizonturile fumurii mi-aduc pulberi de stele în ochii ce caută. Visasem că te voi găsi tot așa, zâmbind oblic în razele soarelui încă viu, arzând nostalgic din miez. Brațele mele te cuprind ca pe o fărâmă de viață fermecată după care am tânjit. Poate nu va ajunge doar un gest, dar dacă va fi doar acesta, vremea îmi va surâde iar din străfundurile ei.
De te-ai apropia de mine ca flacăra unei lumânări, fiorul meu te-ar învălui și aș știi și eu de ce mă cheamă om, de ce gândesc, de ce caut poteca spre lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu