Nu e aşa că uneori îţi vine acut să taci?
Sunt vremuri ce demult s-au dărâmat
în constelaţia ce-ai clădit,
dar simţi nevoia să respiri
şi să renaşti
când vreme lungă te-ai zvârcolit în chinuri
şi-ai fost oprit să zbori.
Ai înghiţit amare noduri
pe norul de la asfinţit
când sufletul călător a rămas
grăunte de cărbune.
Să-ncepi noua potecă ce ar fi?
Un nou eşec? Un nou zbor? O nouă zi?
Lacrimi nevăzute se adună sus în bolţile sufletului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu