Omule, pomule, ascultă de poți, în tăcere, clopotele ce bat și ne spun cine suntem, de unde venim și unde mergem, ca soarele trecut de amiază ce se încarcă de inimi cernite, gânduri, ca muzica ce adună stoluri de păsări. Cât din amintirile tale simți cu inima? Câte drumuri ai străbătut, câte drumuri ai făcut arcuit sub soare, ziua, noaptea întrebându-te cine ești. O muzică, un vis, o gămălie, o inimă? Întrebări, amintiri, povești luminând ca un apus frumos? Ridică-te, numără secundele, hotărârile dureroase, clipele, dorul de libertate adevărată, anii măsurați în secunde clătinate de clopote de aramă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu