De câte ori nu-mi venea să râd de singurătate și iat-o acum imensă, ca o clopotniță în care au adormit zilele. Necunoscută de nimeni, călătoresc cu roiuri de frunze, ochii-mi bănuiesc o întrerupere de imagine fără tine și atunci frunzele îmi împletesc cunună. Caut sprijin în uitare, în marea mea iubire cu iarna la mijloc și marea îmi vuiește în vene albastru foc. În greul drum ce urcă înspre zări nu mai găsesc nimic de preț. Dincolo de viață, de moarte, de zi e deșertăciune, nici liniște nu e...Nu știu de unde atâta amar și atâta tristețe mai pot să port. Aștept cu inima în palmă legată cu un fir de foc. Uite-mi inima și uite-mi ochii care te roagă din străfunduri să-i mângâi din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu