Adâncimi de dor

Lacrimile singurătății curg pe față în jos în râuri de tristețe, de flori bătrâne. Zilele trec, inima cărbune se adună în sclipiri de stele solitare și de râuri de ceară curate de undeva de prin deșerturi sihastre. Când te aștept trec clipe greu, aproape de ora în care murgul paște iarba uscată a răbdării. Din arcul meu vechi pornesc săgeți de dor spre tine și muzici de lacrimi din când în când se adună în lacuri plictisite de singurătate. Tu ești și totuși nu aici. Din urma rămasă ce mi-o aduc aproape refac drumul spre tine și drumul tău către mine. Ceva îmi spune că ne vom întâlni, nimic nu ne poate ucide dragostea.
Păsări cântătoare se opresc seara la geamul meu. Tremurătoare, seara vibrează în timpane și harfa gândului te cheamă. Dragostea îmi umple gândul cu tine, o muzică ești, ascuns în ochii mei...ești ascuns în mine, eu ascunsă în tine, ne ascundem de iarna care ne acoperă cu teamă. Tremurăm de frig, dar ierni tot vor veni și măștile durerii se vor albi la tâmple. Zâmbește și adu lumina din amarul a celor ce vor urma . Dar treci ca un stol de păsări peste respirația grea, ca o furtună peste ochii uzi. Dragostea îmi taie respirația. Am încercat din amintire să îți croiesc conturul pe măsură. Ce pot și ce nu pot, ce mai iubesc acum, ce glas mai pot sa am și ce cuvinte să spun și cui să spun cât te-am iubit și te iubesc și-acum? Te-ai depărtat și nu ai vrut să-mi dai de știre, mi-ai mângâiat umezii ochi cu o floare și ai plecat. Cum să mă bucur acum de soare, cum să iubesc primăvara și câmpurile multicolore când clavirul dorului își va plimba pașii prin mireasma primăverii. Poate că îmbătrânită voi adormi într-un câmp la fel, înmiresmat de dorul înclinat spre tine...