de steaua sub care plouă
lacrima lui Dumnezeu,
cel ce ne ține în palmele
cu care ne-a plămădit demult,
doar din iubire.
Când vremea a trecut,
a plâns cu rouă
și s-a supărat pe noi, cei mulți,
ce n-am știut păstra darul făcut.
A plecat îmbătrânit
la munca lui neterminată,
înalt și drept și uns
cu pulbere de aur,
pe drumul lung și prăfuit
ce curcubeu de raze
ridică în urma sa.
Se tot gândește la cei pe care i-a lăsat
fără apărare în urma sa.
În zare munții bătrâni cresc mereu,
pământul cutremurat se clatină
voind să-l întoarcă din drum, dar el
pășește încet și hotărât și țărâna înfiorată în urma lui
crește semințe de flori de dragoste.
De-atunci, când vedem florile albe ale iubirii în drumul nostru,
ne amintim de el și-am vrea iertare să îi cerem.
Oricâtă dragoste ne încolțește-n bătăile de clopot ale inimii
ce urcă-n catedrala ce-o purtăm ca să-l facem să ne ierte,
nu ne ridicăm întotdeauna spre ploile de stele
ce tremură pe boltă ca niște largi curcubee de lumină.
Tot sperând că într-o zi ne va iubi ca la început,
izvor de lacrimi cu undă cristalină,
vărsat pentru iubire, curge neoprit.
E tot ce facem pentru el...
Pe drumul lung pe care a plecat,
din când în când, se uită înapoi spre turma ce îl cheamă.
Umeda geană ce tremură îl roagă să se-ntoarcă.
Poate vreodată,
când timpul va hotărî să fim cu toți egali,
vom crede în puterea ce ne-a dat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu