N-a ascultat de nimeni, nici de tatăl cel bătrân ce-i spusese odată să nu se avânte. Fierbeau aripile în zbor acolo lângă soare. Pe tatăl bătrân l-au chemat munţii, liniştea dintre brazi, dulcea răcoare a tihnelor aprinse-n dor de gând. Icar însă, voia lumină, trepidaţii, zbor şi fugă, dar l-au răpus dorinţele, imensa sete de cunoaştere şi frunze verzi i-au ostoit la urmă dorul. Un dor de ducă ce îl tot avea în oase şi-n ochii adânci cuprinşi de febră şi tinereţe. Nu voia să ştie nimic din toate cele şi nici de mai există loc de-ntors spre casă. Era ca iubirea - nestrămutat, ca aventura - cel mai bun izvor din care se ridică la lumină nepotolită sete, ca iarba - val verde, crud şi proaspăt cât vezi cu ochii. Tăria de foc i-a crescut aripi şi zborul i s-a apropiat de necuprins. S-a ridicat în aburul albastru deasupra tuturor, ca un poem de aur. Visul i s-a schimbat în paradis promis. Acum e ca un pui de căprioară lângă izvorul ce prelinge boabe din tinereţea sa. Trupul învins e o potecă de şirag de stele ce urcă în lumină, rănile i-au devenit flori în pieptul îndrăgostiţilor de azi, iar visul i-l purtăm şi noi pe aripi de suflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu