O rază sidefie țâșnea spre boltă și din mâna mea ce-ți dăruia iubirea, un cânt s-a înălțat spre cer.
De poți, atunci mă iartă, încearcă să mă ierți că n-am ajuns la tine așa cum am promis.
De multe ori, cu lacrimi care dor, am vrut să-ți spăl privirea ucisă de dor.
De-atunci tânjesc într-una la chipul de departe, un dor mă arde iară, într-o pădure tristă, pe iarba verde, crudă.
Pe o potecă pătimașă spre paradisul visat, am pornit cu ochii în lacrimi. Am ales atunci doar gânduri curate, flori gingașe cu parfum care să te convingă să pășești alături. Aburi dulci de miere urcau spre cer.
Pășește alături, hai în Paradis! Lumea azi începe cu noi, uită-ți drumul înapoi...
Vibrăm la atingerea viselor noastre de demult. În mine stele își trimiteau râurile de argint și gândurile inundate de culoare explodau pe cer. Mă prelingeam în apă, ca adusă de furtună. Nici trupul nu mă durea, nici sufletul nu trecea în dedesubturi sumbre sau tresăriri de soare. Lumina lunii mă surghiunea în timp și o piatră sfântă se tot umplea de mine. La poarta nopții batea iar dragostea plângând și luna lucitoare, răstălmacea un nimb. Noaptea-n pădure adormea. Mai rămăsese o urmă și clipa ofta îndelung cu botul în pământ. Căutam liniștea cea pură în apele timpului. Va veni o vreme când visul se va sparge în cioburi de oglinzi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu