Iubirea mea, nicicând nu am crezut că vom pleca şi că iubirea ca lacrima ce ne-a unit va dispărea... Trecut-au anii peste noi, ca fulgii curaţi de nea şi totuşi acum, când mă gândesc, se adună flori albite în loc. Când ne-am despărţit în ziua aurie şi tristă, am ştiut că n-o să mai exist, florile plângeau şi ochii plângeau ştiind că nu te mai apropii, simţind că nu te mai apropii. Plângeam, anotimpul apăsând cu ploi amare. Copacii pe lângă care treceam se îndoiau de vânturi şi ploi, eram doi, dar acum călătorim prin timp singuri şi speriaţi de lumina ce sângerează...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu