Locuia într-o casă părăsită, cuprinsă de întuneric. Păianjeni mulţi îşi ţesuseră cuiburile lor şi şerpi alunecau prin toate cotloanele sâsâind. Nu văzuse lumina de multă vreme. Nici nu îşi mai amintea cum e, cum se poate trăi în lumină. Nu-i mai păsa. Era singur, dar fără frică. Câteodată, în nopţile cu lună plină, mai zărea printre umbre, resturi de culori. Un pic de albastru pe pereţi, puţin din verdele dulapului şi albul ceştii ciobite din care bea licoarea ce-i ostoia setea. Atunci îl mai încerca dorinţa de schimbare. Dar se simţea neputincios. Ştia ca el alesese să trăiască aşa şi continua să o facă cu încăpăţânare. Se obişnuise atât de tare încât ajunsese să iubească negrul din tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu