Orbecăind prin ceaţă, un om aproape îşi dădea duhul. Lăcrima si se tot împiedica de mantia sa, căutând iesirea din labirintul tenebros. N-avea ca ţel decât ieşirea, înotând greu prin mâlul vâscos. Dorinţa sa era să salveze măcar un os din cele ce-au rămas după Potop.
Avea cu el un câine ce lătra, schelălăia...parcă plângând pentru stăpân. Muşcând din mantie, el trăgea să-l scoată la mal. Încet. Din greu.
Un om. Un câine. Atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu