Târziu, în noapte, desfac nodurile încâlcite ale potecilor.
Sunt tot eu, aceea ce demult, pășeam desculță, îmbrăcată în cămașa de osândă, zâmbind amar.
Și tot mai singură, cu fruntea brăzdată de amare-întrebări, mă sprijineam doar de zborul alb al pescărușului, lăsat mult în urmă.
Cine plângea în noaptea târzie?
Mă acopeream cu speranțe deșarte, oare?
Un sfredel incandescent îmi perforează surzenia
în care m-am cufundat încetul cu încetul.
Viața însă, și-a văzut de treaba ei mai departe -
să întind doar mâna și aș
simți că nu mai sunt străinul ce-l vedeți zilnic,
fără nume, trecând pe lângă voi,
tăcut, ca o piatră căzută din necunoscut...
să întind doar mâna și v-aș atinge... numai să vreau...
Mă oprește însă, sfredelul ce emană un miros de incendiu final.
Trebuie să-mi continui tăcerea...
Și nici nu pot să fiu uimită când văd
c-ați împrumutat-o și voi și vă continuați viața
așa cum o-nțelegeți, înainte.
Să
nu încercați să schimbați sensul atât de normal al lucrurilor
și dacă
pe parcurs o să mă fac nevazută, nici măcar să nu vă opriți.
În locul meu, își va continua plutirea alb-trandafiriul zbor de pescăruș,
pasărea albă, mare de care mă țineam agățată o vreme, cu încăpățânare.
Durerea perpetuă, insistența ce m-a obosit,
m-a facut să-mi desprind mâinile, plonjând în uitare și în noapte.
Rătăcesc necunoscută, înverșunată și acum,
înghițind amarele ceasuri ochii-mi înalț,
poate acolo o să fie acel loc pe care-l caut de-o viață.
Colțurile străzilor mă rănesc adânc, dar nu mă opresc din mers...
N-am să mă opresc decât atunci când pescărușul va țipa.
