Ascunde-mă

Învelește-mi trupul în catifeaua nopții
ochilor tăi înfometați. 
Mușcătura lacrimii ia forma zorilor de zi la orizont, când flăcări înalte rup cerul
în culoarea iubirii.
Ziua e condamnată la fugă și timpul se clatină, zguduit de bucăți din trecut.
Brațele se încrucișează în duel de îmbrățișări amestecat cu foc mistuitor de stea.
Ascunde-mi strălucirea pielii în colțul ochilor și-n zâmbetul ce risipește secrete pătate cu lacrimi.
Dragostea e o schiță făcută de mâna unui pictor ce are-n suflet tot. Și răni și aripi.
Închide ochii și ascunde-mă în strălucirea lor mângâietoare, e închisoarea unde vreau să-mi petrec restul vieții. 
Și-atunci când îi vei deschide, lasă-mă să văd cerurile.
Lauri Blank- With passion

Prizonier al poveștii

Cerneala îmi acoperă hârtia albă, întunecând-o. Mă întreb mereu cine e cel ce-o varsă. Nu-l văd, căci stă ascuns în întuneric. Îi aud doar râsul, încerc să îl găsesc, dar mă trezesc rătăcind prin noapte. Întreb vântul și strig Lunii, degeaba... E o suferință dulce-amară, tare-aș fi vrut să pot termina povestea acum. Dar el e împotriva mea. Îmi zgârie timpanul râsul său și îmi amestecă gândurile. Sunt singur în luptă, însă tot simt emoțiile mulțimii în fața vieții, fantezii reflectate în oglinzi ce sparg pereții viselor. Hârtia devine întuneric și sufletul alunecă departe...
 

Semnul

Multe s-au spus și se vor spune, dar nu a mai rămas mult timp. Suntem împiedicați să înaintăm și parcă trăim un vis în reluare. Aducem încă cele mai vechi amintiri aproape, adevăr care a fost și va fi în noi întotdeauna. Nimeni nu poate schimba acest adevăr, ar însemna să ne nege existența. Cu toate astea, mulți încearcă să o facă, e greu să facă față, căci sunt prea multe în joc. Suntem semne în cartea mare a Vieții și despărțim capitole, păstrând anumite cuvinte pe hârtie pentru limpezirea privirii celor ce vor înțelege că istoria de cele mai multe ori nu e dreaptă. Sunt cuvintele ce vor înflori în lumină roze albe, pure.

 ...







Vladimir Kush - Bookmark

Cercul

Suferise până la predare. Și poate mai mult. Nu mai găsea putere de vindecare. Se îndoia de ceea ce fusese odinioară, căci pierduse prea mult. Și-ar fi dorit să fie acum, când parcă și vânturile-i suflau împotrivă, o căprioară alergând printre dealuri. Ar fi alergat prin păduri și peste râuri singuratice, departe de ce se temea mai mult. Nu mai putea picta ceea ce fusese. Nu mai putea delimita vecii de stâncile munților ce îi vedea în depărtare. Cândva zburase de pe stânca cea mai înaltă, iar acum o privea ca pe ceva de neatins.  Urcase pe ea ca om, mai mult ca om ce nu se temea de zbor, căutând iubirea ce știa că e totul în toți. Nu se temea pe atunci de rănile din tălpi și zgârieturile ce le adunase în urcare. Culorile și formele lor îi adânceau mai mult dorința. Azi, mai păstra îngropate în adâncul privirii, toate bucuriile ce treptat se transformaseră-n dureri. Nu le simțise puterea căci o cuprindeau cu aceeași stare de amețeală. Pierduse mult primind și primise mult pierzând, clipă după clipă. Lăsase în urmă gânduri și sentimente sublime. Soarele rotund o mai ridica la viață, amintindu-i că locul ei e acasă, în lumină. Ochii mai căutau în oglinzi de apă ceea ce fusese odată. Și atunci își spunea ca să nu uite iar, că iubește pădurile și pajiștile pline de verde, cerul albastru și munții înalți ce-l străpung. Din acest verde-albastru își lua puterea, prin ochi și prin inima plină de recunoștință pentru toate câte erau. Ancora gândurilor-i rămăsese înfiptă în suflet și nu o lăsa să se piardă. Gardianul inimii îi păstra aprinsă candela vieții. Niciodată nu-și trădase inima. Adunase liniște și frumusețe, gânduri nobile și zâmbete, bunătate și armonie, cât pentru toate viețile.

Acum simțea până în sânge biciul vânturilor ce încercau să o biruiască suflându-i împotrivă. Pornise singură pe drum și o înconjurau cețuri de teamă și durere. Ochi sălbatici o urmăreau atenți. Nu se oprea, chiar de auzea glasuri ce-i șopteau să se întoarcă.

 ....

Steven Kenny - The circle
oil on canvas 30x30 in. 2008

Gândesc, deci exist?

Vin întrebări de peste timp,
aceleași întrebări puse de oameni
ce au îndrăznit să caute adevărul.
Aceeași idee în sute de ani.
Prima idee.
Realități, viziuni, din trecut spre viitor.
Lumea a dispărut, întrebările au rămas.
Nu s-a schimbat nimic.

  ...



Steven Kenny-Fledge
oil on linen 18x24 in.
2005

Vibrația iubirii

Înmoi cuvintele în pacea adevărului și înțelegerea apare de la sine. Când simt dureri și nu le pot pricepe, nu mai irosesc idei, căci între ele poate fi cheia de la ușa divinității. Am darul de-a vorbi cu gândul și mintea încearcă să desfacă nodurile vieții. Mă eliberez de ce nu pot să fac și simt cum pătrunde în interiorul meu vibrația iubirii. Contemplu cerul cu strălucirile sale și sufletul se umple de lumină. Cuvintele se opresc în pragul buzelor. Sunt prea înguste treptele pe scara gândurilor mele. În liniștea profundă, iubirea strălucește ca o stea.

Eliberare

Avea un fel blând de a iubi mai mult, avea ceva al ei, binecuvântat. Fusese războinică demult, în timpuri de început, iar acum purta lumină. Fusese sclavă și pradă, dar acum nu mai trăia viețile altora, căci învățase să le dea vina înapoi. Puțini erau ce ce știau cu adevărat cine era. Purta în interior un suflet puternic, ce urma un drum greu și puțin ales. Luna îi era soră și îi dădea curaj, o învățase să fie liberă, căci timpul ei venise. Și puterea ei era bunătatea.
Se vindecaseră rănile vechi ale trupului, de dureri ce-o măcinau în vremea când era izgonită de timp. Vocea sufletului mai șoptea uneori, amintind despre răscrucile de drumuri în care luminau în jurul ei flăcările pâlpâitoare ale iubirii. Am fost căutarea, încercând să înțeleg ce nu se făcea înțeles, am fost călătoare  pe drumul nesfârșit al iubirii veșnice. Am devenit mai puțin crescând și am avut nevoie de confirmări ca să pot merge mai departe. Am experimentat în detaliu tot ce mi s-a părut important la momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu.
Luase înapoi tot ceea ce era de luat de la viață cu riscul rănilor adânci din inimă, reușind să curețe în jur mulți ani de masacru. Ascultase șoaptele vântului din zori de zi și pornise în călătorie. Călătoria ei. Își găsise propria cale. Era de-acum în picioare, liberă, și urmele pașilor săi se întipăreau în nisipul veșniciei. Pași rari, pași mici, ușor și greu deopotrivă.
...

Michelle van Gotthem - Le pas