E drept că nu avea norocnu l-a căutat, nu l-a găsit...
plutea mereu pe-a lui orbită,
rătăcitor prin veacuri și prin stele,
rătăcitor prin ploi de nea.
Părinți de mult nu mai avea,
îi rămăsese doar pădurea,
tânără mereu și mândră
ca o fată de țăran în ie de nea
cusută cu stele, ce poartă-n ochi
psalmii ca niște lumânări de aur.
Vedea azi frunzele cum n-au mai fost,
râzând și plângând de fum și foc.
Și luă un copac în brațele-i
colac alb și cald, devenind dintr-o dată
pâine sfântă pe masă de lemn.
Copacul, de veacuri răstignit
ținea iubirea-ntr-o mână,
lacrimă arzând de dor,
foc sublim ce lumina zările de timp.
Bătrânul se-ntorsese într-un târziu,
prin fum și foc la stelele surori,
stele de nea și de lacrimi,
ostenit de greaua putere
ce-l învârtise în hora astronomiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu