Cuvintele mele, șoapte adormite cândva sub lespedea exteriorului,
se trezesc mirate ca și picăturile de ploaie, spontane și trecătoare, dar care pătrund până la rădăcină.
Imaginația mea descătușată încearcă să te mângâie, să te cunoască...
Parcă s-ar fi deschis o poartă și prin ea, eliberate, viorile trupului prind să murmure melodia uitată a unui cuvânt demodat : Iubire. Eternă întoarcere în timp, etern zbucium și dorință, frântură de zâmbet la răscruce de viață, împlinire a unei neîmpliniri.
Mă întorc din nou, cu același surâs în privire, cu aceeași speranță și-ți amintesc că nu există lege în numele căreia să distrugem iubirea, nu există rațiune pentru a ucide un început de cântec,
nu există șansă de salvare pentru cei ce-și ucid sufletul.
Când lumina amurgului ne întunecă privirile,
ochii mei păstrează incandescența privirii tale
și atunci uit că mai vine și noaptea.
Știu, cuvintele sunt ca picăturile de rouă
care dispar la ivirea soarelui.
Dar lumină se numește ceea ce a zămislit gândul,
deși noaptea este singurul meu refugiu...
Liniștea ei nu va încăpea niciodată în ceea ce scriu,
căci știu acum că nu mi-ar ajunge
toate ceasurile vieții ca să te iubesc.
Continui să te țin în inimă, în suflet,
și să-ți șoptesc tot ce nu pot spune,
tot ce am simțit din ceea ce ești tu.
Ciudat? Simplu?
Nu,...sunt cuvintele inimii mele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu