Tu

Undeva sub ferestre răsună un cântec care sparge parcă în bucăți liniștea nopții.
Frânturi ajung până la mine și cuvintele alunecă pentru că gândurile au prins din nou contur.
Singurătatea doare ca o rană și undeva adânc în mine bat clopote ce parcă alungă norii de dor.
Adun cioburi de suflet, frânturi de viață și încerc să reconstitui întregul.
Îmi doresc să zâmbesc iar, să răsuflu ușurată, scăpată din descătușarea coșmarului.
Poate va veni clipa acea mult visată, clipa de taină în care voi fi iar eu cu adevarat...
Încerc să scrijelesc în suflet cu litere mari de rubin cuvântul NOI
și să-l păstrez până în ultimul ceas.
Cui altcuiva îi pasă că exist?
Alintare poartă mâinile mele, dar cine vede când trec?
Frânturi de cântec îngână sufletul meu, dar cine ascultă?
Dăruire șoptește inima mea, dar cine o urmează?
Balsam aș vrea să-ți fiu și totuși umerii
ți se apleacă de o povară nevăzută, grea și nemeritată.
Ce purtăm oare în noi? E dragoste? Așa să fie?
Și atunci de ce atâta nefericire?
De ce chemări și strigăte-n zadar?
De ce dorințe și rugăciuni?
De ce umbră în privire și atâtea gesturi de prisos?
Tu, doar tu trebuie să știi de ce.
Pentru că tu mi-ai dăruit clipa într-o imensitate de nimicuri.
Tu mi-ai vegheat gândul și mi-ai călăuzit inima.
Tu mi-ai alungat neputința și teama.
Tu trebuie să știi!