Destin

În urma învingătorului păşeau doisprezece copii, duceau coroana nestemată a cinstirii. Cineva şoptea mereu ca o sentinţă: "E totul trecător, nimic nu-i veşnic." Diamante, roua de pe fruntea lui, sudoare rece, ca firul de nisip ce cade în clepsidră, resturi din armura învingătorului învins, au fost găsite mult mai târziu, împreună cu actele sale de identitate adânc risipite prin trup... Încă mai ţinea mâna pe scut, încă se mai auzea şuierul bătăliei, încă vântul bătea desfăcându-i pletele, în cele de miazăzi şi-n cele de apus. Calul căzut pe o parte
împietrind un zâmbet scrâşnit, citea dintr-o carte de istorie greşit înţeleasă pentru că el calul, martor şi participant la atâtea bătălii se dumiri de ce până la urmă învingătorul e învins şi învinsul se transformă în învingător. Deasupra sus de tot, cu părul nins, bătrânul înţelept şoptea ca pentru el:" Nimic nu-i veşnic, totu-i trecător..."