Fericit e cine vede roua zorilor prăvălindu-se, vis curat cu lacrimă în ochi, armonia unui cântec vechi la poarta unui erou ce a cărat cu un car stele albastre. Luptătorul dus, cu propria armă de vânător a ucis căprioara dorului pe crucea patului său de stejar.Ucigașul ciutei copilăriei. Degeaba sărută acum icoana tinereții sperând în zborul sublim spre viitor. Degeaba jelește căutând stele pe roata fugind. Uitase că dragostea e o floare, o zână a trandafirului vieții. Acum caută un fir de rouă spre încântare care să-i umezească privirea. Izvorul de rouă se transformă în șirag de smaralde, buchet magic de flori strălucitoare ce trăiește intens în lumina soarelui. Prea târziu a căzut în somn la datorie pe un pat de puști de lemn. Degeaba se uită acum la urma sângelui său. Degeaba se zbate să înfigă tăișul armei în roata timpului cea grea. Ar vrea să se întoarcă pe urma calului, dar nu mai vede nimic de lacrimi. Privește neputincios la pasărea ce ciugulește grăunțele stelelor printre râuri de fum. Calul cu coama de foc parcă îl vede pentru întâia oară. Și mantia umbrei cade peste lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu