Timp ucis

Ploaia rece şi sufocantă ucide respiraţia, ucide visele. A plouat azi tot timpul şi acum ziua atârnă greu, iar salteaua patului mă cheamă. Pe undeva găsesc în ea o scăpare, pentru că în somn existenţa mea este redusă la minimum şi acolo, cel puţin, nu mai dau nimănui socoteală. Vor mai veni clipe de autoacuzaţie, multe, pentru că prea multe sunt clipele în care trăiesc doar pentru mine, în care pictez cuvintele în jurul idealurilor mele şi aud sunetele claviaturii. Strâns legată de maşinăria complicată şi plină de dinţi metalici ascuţiţi ai timpului, în zadar mă rog, implor, fac mătănii urnelor încărcate de cenuşa oamenilor iluştri, care n-au trăit în zadar şi care din bogăţia învăţămintelor adunate pot să-mi aleagă şi mie soluţia unică de descătuşare din legăturile lustruite ale ornicelor. Va veni o zi când voi mânca în văzul unei pieţi publice un ceas şi asta  numai pentru că timpul acesta mi-a jucat foarte multe feste. Şi pe deasupra hohotea isteric şi atât de enervant, încât nu o să-l uit nicicând. Va veni o zi când voi mânca, în văzul unei pieţe publice, la picioarele unei catedrale care-şi va scutura ciorchinele de clopote de bronz, cel mai scump ceas de la ora aceea. Din cauza timpului stau acum îngenuncheată ridicol şi cuvintele toate îmi sunt risipite pe câmpuri arse de relele lumii.