Ploile s-au oprit şi pădurile au rămas sub ochi albastre şi întunecoase ca la capătul pământului, unde te poţi întinde pe spate, golit de orice gând. Trebuia să te găsesc în pădure cu un surâs umed, tremurând încet acolo de răcoare, alături cu blândele ciute. Mai ştii ce îmi spuneai? Ai fi putut spune că părul meu e căzut o dată cu umbra veşnicilor cetini dintre tulpinile de brazi. Ai fi putut spune că jucându-ne cu blândele căprioare, ne-am adunat ochii şi i-am pus jos, undeva într-un cerc, de unde la un semnal stabilit dinainte cu gesturi sprintene am luat din mulţimea ochilor nu pe ai noştri, ci ochii unor căprioare. Şi de atunci îi purtăm sub pleoapele limpezi şi de atunci scrutăm cu ei orizonturile nostalgice văzute numai de noi poate. Întoarce-te tăcut, priveşte-mă, preschimbă-mă în orizont. Din mine cu o săritură va ţâşni un alt orizont, al meu, peste care stau culcate cupole strălucitoare care-şi aruncă la rândul lor jocurile în lacurile triste unde se scaldă lebede mute, prinţese fermecate. Sunt o căprioară cu ochii îngrozitor de trişti, ca o fântână a cărei oglindă de lumină s-a spart în tremurate clinchete suspendate pe fruntea zilei. M-alintă codrul cu frunzele şi vântul. Nălucă sunt şi caut răstălmăcind iubirea. Fii lângă mine cu respiraţia neconceput de înceată sub bolta împletită a pădurii. Curând soarele va ieşi dincolo de rotunjimea verde a bătrânului copac şi ne va lumina umerii lipiţi strâns şi fierbinţi de atâta dragoste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu