Cu genunchii la gură și mâinile strânse lângă glezne stau ghemuită, respirând aburul iernii de cleștar. Rochia mea albă își unduie voalurile peste căzute stele albe. Din ele, focurile crescute mi se dăruiesc și atunci mă simt mai puțin singură și mi-e mai puțin răcoare. Într-un timp, stând tot așa cu genunchii la gură, respirând albul zăpezii mă trezesc cu câte un fruct greu de aromă în palmă. Sunt sigură că pot acum, ridicându-mă, să alerg trăgând după mine căruciorul cu cer albastru și apoi să mă opresc după ce voi căuta bine un alt loc mai cald pentru o nouă visare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu