Coşmar

Şi aveam întotdeauna motive să mă tem. Toate motivele. De câteva zile mă tem pentru un lucru mai ales, dar teama aceasta nu e ceva continuu, o obsesie prelungită care să mă însoţească peste tot. Ea mă cuprinde de obicei când rămân fără ocupaţie, fără vreo preocupare şi singură cum stau mă inundă gândurile cu amintiri. Mi-aş lua între mâini gâtul tremurător de oboseala acestei tăceri şi mi-aş construi cu migală un sfârşit emoţionant pentru oamenii aceştia care mă înconjoară, care mă privesc uneori foarte ciudat, înspăimântaţi sau ironici. Ei fac tot posibilul să îşi ucidă visele din leagăn şi trăiesc mai departe cu o poziţie de nihilist, fără să aibe nici cea mai uşoară schiţare de reîntoarcere la aridele visări. Eu mă gândesc la groaza propriei mele vieţi, la goana dementă care mă întoarce în mine. Mă tem că va trebui să trăiesc în glacială singurătate. Aici unde se aud muzici îngrămădite şi unde tinerii ca mine se bucură că nu trebuie să gândească prea mult pentru că încă mai există un bătrân sau o bătrână undeva, pe la casele lor uitate, care o pot face şi care la urma urmei trebuie să o facă. Fără să vreau trebuie să mă tem. Simt că obosesc după atâtea gesturi frumoase făcute într-un picior pe spătarul scaunelor. Mă întreb pentru cine toate acestea? Mâinile mi-au căzut tremurătoare de-a lungul trupului şi nori de gheaţă mă ustură în urechi. Sufletul mi se face ţurţur la gură. E ridicol, în esenţă e ridicol să lupţi să te faci înţeles. Pe o piatră stau prăbuşită cu ochii înjectaţi de eforturi. La urmă mă uit dacă a mai rămas ceva în mâinile obosite din noaptea ce a trecut... Ce noapte minunată a fost jocul fantasmei, joc strălucit de licori... În piept o durere ascuţită se luptă cu respiraţia surprinsă. Singurul lucru mai apropiat pe care îl pot îmbrăţişa ca să nu mă simt singură este piatra udă şi rece. Oricum  nu mă mai simt singură. Oricum nu mai simt nimic. Să vină tristeţea sau isterica bucurie. Sensibilitatea a fost distrusă. În urechi însă mai ţiuie muzica aceea lentă...