"Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă,
la o margine de mare..."
Eminescu n-a existat și n-au existat nici ceilalți. A existat dintotdeauna istoria, imensă curgere, largă cât ochii elevului de la Cernauți. A existat un picior de plai cusut cu șuieratul cavalului și auriul făinii de porumb. A existat înțelepciunea soarelui moldav, fără de seamăn. A existat lumina de pe mesele noastre de lemn, cu scândura groasă pe care a stat mereu pâinea caldă. A existat pământul plin de lacrimi de sânge. A existat pieptul viteazului Mihai și umbra lui Mircea. A existat Miorița, începutul cântecului românesc, al clipelor de mândrie. A existat Rovine, au existat pandurii lui Tudor. Au existat ziduri ce se dărâmau cu un scrâșnet amenințător prevestind vremuri menite mai la urmă. A existat sunetul sirenei tras de braț de bronz. A existat mereu drapelul dansând pe baricade. Oamenilor le-au intrat adânc marmurile până la oase, geamătul unuia a devenit geamătul tuturor, pumnul unuia a devenit pumnul tuturor. Apoi pumnul tuturor a devenit pumnul unuia singur care n-a mai dat înapoi pentru că știa ce vrea. Țăranii coșbucieni au început să dorească cu adevărat pământul. Prin fața ochilor largi, cunoscători, martori înțelepți, au mai trecut învățăcei, croitori ai gândurilor și cuvintelor. Cu condeiele în mâini păreau plugarii simpli de pe piciorul de plai al Mioriței. Trecând și-au spus cuvintele cu toată puterea și s-au simțit mai bine pentru că sub curățenia și dreptatea spuselor lor se vindecau răni lent și se uscau orbitele de veșnicele lacrimi. Sărăcia era îngropată de condei, la rădăcina poemului de la capătul pământului. Spuneau adevăruri ce trebuiau înfăptuite, arătau drumuri ce trebuiau bătătorite. Căci ele sunt drumurile pe care mai târziu, le vom prelungi cu ochi măriți de sete spre acolo unde vor zbura luminile frunților noastre. Foi de hârtie, condeie proaspete, inimi înflăcărate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu