când alergam, prin văi şi lunci,
scăldată-n soare sclipitor.
De-atunci ştiam c-o să iubesc
la fel de mult raza de lumină
ce-a străbătut întâia oară,
în ziua aceea a miezului de vară,
în care m-am nascut din păcat.
Şi am pornit, alăturea cu timpul,
pas la pas, purtată de înger.
Am crezut mereu în El.
Acum, încă mică, mă rog
aceluiaşi înger ce-l iubesc.
Îmi iau lăuta şi pornesc la drum
prin roua sidefie cu-n gând curat.
N-ar trebui să fim aşa,
chiar dacă suntem rodul păcatului
moşilor noştri şi rănile ne dor, vindecându-se
cu greu...
De ce uităm măsura?
Oamenii descresc din cauza patimii usturătoare
ce îi roade la rădăcina ce-i ţine
mai împlântaţi în ţărâna pământului bătrân.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu