În aşternutul de vise triste, am fost întâia oară luminată cu gânduri bune ca un clar de lună. Am suferit şi-am fost distrusă, uitându-mă la geam mereu, aşteptând să vii la mine cu o lacrimă pe obraz frumoasă ca o perlă.
O clipă strălucirea lunii m-a uimit şi am simţit căldura de parcă eram acasă, îmi lumina azurul din priviri şi lacrimile reci mi le usca.
Povestea vieţii o şopteam unui călător mereu însingurat, cuprins de triste ploi de lacrimi. Mă cuprindea apoi un fior de vis cutremurat de gheaţă.
Călătorul nu avea glas, nici haină şi nici casă, avea doar un dor ce-l învăluia ca o lumină. El s-a mişcat apoi în razele argintii, calm şi cu grea putere, transformându-se într-un trandafir în iarna grea cu iz de vin fiert si de porumb topit în miere. Scrâşnetul frunzelor îngheţate acoperea strigătul sufletului meu şi gânduri clare
de lumină ascundeau visele triste.
Târziu el a plecat şi nu m-a mai căutat cum a promis. Ştia că voi veni, cu dor de el în vis...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu