Se culcase la locul lui, la fereastra mare. Demult, stăpânul lui, şaman, îi aşezase la căpătâi un obiect mistic la care lucrase cu migală zile în şir. De atunci puiul de lup de câte ori dormea avea numai vise ciudat de frumoase. Se visa un lup adult, puternic şi frumos. Avea puteri nebănuite, era suficient să gândească ceva şi în clipa următoare dorinţa îi era împlinită. Îşi putea schimba înfăţişarea într-o fracţiune de secundă. Devenea pasăre sau gâză sau om.
În ultimul vis fusese o femeie teribil de frumoasă, cu părul lung şi negru, pielea albă ca laptele, cu ochi negri, pătrunzători şi gura roşie ca sângele, pe nume Alma. Purta o rochie diafană de culoarea ierbii proaspăt încolţite. Locuia într-un han, la marginea pădurii, singură. Se retrăsese de ceva timp acolo, în liniştea binecuvântată a naturii pentru că cetatea o obosise peste masură. Nu mai suporta zgomotul, nu mai voia să vadă oameni. Înrobise multe suflete şi înlănţuise prea multe inimi fără voia ei, aducând suferinţă unor oameni pe care îi iubea. Îi iubea aşa cum credea ea că e bine şi nu cum ar fi vrut ceilalţi să o facă. Iubire pură, neîntinată. Credea în iubirea adevărată, fără constrângeri, limite sau prejudecăţi. Fără sigilii care să o pecetluiască. Ştia că va veni o clipă în care şi ea îşi va găsi perechea scrisă în cartea de demult. Şi o aştepta cu răbdare si bucurie.
Acum era iar Alma. Copacii îi vorbeau şi animalele pădurii la fel, asa ca nu se simţea singură niciodată. Deseori vorbea şi cu vântul care-i aducea veşti din cetate. De data asta însă, era o linişte profundă în jur. Nici frunzele nu se mişcau pe ramurile bătrâne ale copacilor.
Alma privi întrebătoare în jur, pe fereastra larg deschisă şi nu înţelegea ce se întâmplă. Ieşi în faţa hanului. Aşteptă o clipă nemişcată. Deodată auzi paşi repezi venind dinspre pădure. Zări o umbră ce se apropia cu repeziciune de ea. Ochii ei, obişnuiţi cu întunericul înţeleseră uşor ce era. O femeie. O femeie tânără şi la fel de frumoasă ca şi ea. Cu părul lung şi blond, ochii mari şi albaştri şi pielea de sidef. Purta o rochie dintr-o ţesătură ciudată, transparentă aproape, de culoarea cerului. Avea în mâini un săculeţ albastru de matase.
Il întinse fără sa spună un cuvânt. Alma îl luă, înclinând din cap drept mulţumire. Îl desfăcu, trăgând cu grijă de capetele fundei cu care era legat. Îl răsturnă uşor în palmă. Erau pietre colorate, strălucitoare şi flori. Ridică privirea, dar femeia blondă dispăruse.
Tristă, şopti atunci : " Nici măcar nu mi-ai spus cum te cheamă..."
Vântul începu să adie în clipa aceea şi îi spuse numele femeii misterioase. "Azure"
"Mulţumesc din suflet, Azure!"
În acea clipă, puiul de lup se trezi năucit. Coborî de la fereastră şi se împiedică de ceva tare. Privi cu atenţie. Erau pietrele colorate din saculeţul albastru de mătase. Şi florile. Lângă ele era chiar săculeţul din vis. Adulmecă. Mirosea a mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu